In asteptarea celei de-a doua fiice

Era o toamna calda ca asta, cand cu emotie, cu anticipare si frica, asteptam sa devenim parinti pentru prima data. Au trecut doi ani de atunci. Ne-am pregatit de impact, ca doi naufragiati pe mare. Am ales sa vorbim deschis despre decizia noastra de a adopta. Asa am simtit in inima noastra ca e mai bine pentru noi. Bucuria anticiparii adoptiei, pregatirea noastra psihica, emotionala, fizica, nu s-au putut intampla intr-un vid. Nicidecum. Desi decizia transparentei noastre are propriile efecte secundare. Nimic nu e batut in cuie in adoptie. Timpul e relativ. Asteptarea apasatoare. Variabile necunoscute. “Ce se mai aude pe frontul adoptiei? Ati mai rezolvat ceva? Mai adoptati sau v-ati razgandit?” Am incercat sa nu le-o iau in nume de rau… dar pe langa framantarea noastra, ceata propriului drum, lipsa raspunsurilor pe care noi insine ni le doream… cum de oamenii astia nu inteleg ca nu ne e usor? De ce mai pun sare pe rana? Dar nu ne-am nascut invatati si din dorinta de a face bine s-a mai gresit cu intrebarile si neintrebarile… iar noi am avut har. Fata de ei, fata de noi. Si e apa pe sub pod, cum spune o vorba in america.

Acum e toamna iar. Calatoria reatestarii pentru adoptie seamana prea bine cu prima. La cateva zile dupa ce am primit unda verde ca ne putem reatesta, adica mai ramasesera doar 90 de zile din primul atestat care si-a implinit rostul dar totusi nu puteam suprapune un atestat nou activ, ne-am pornit iar la drumul intocmirii dosarului. O primavara alergata si speranda.

Trecand a doua oara prin procedura atestarii, imi dau seama cat de repede uit. Am uitat, voit activ sau asa e mintea de parinte nou, cum sta si cum merge treaba.

Asadar, pentru mine si posteritate, in anul 2018, iata cum decurg adoptiile in Romania.

Te hotarasti ca vrei sa adopti. Intrebi un prieten, spui familiei, cauti calea cea mai scurta, si ajungi la aceeasi institutie DGASPC, iar ei iti fac informarea in prealabil: iti raspund la toate intrebarile, si pe cele pe care le ai, si pe cele ce nu stii inca sa le intrebi. Seful pe adoptii te lamureste, si te scrie in dosarul anual ca te-au informat. Iti dau o lista cu ce acte trebuie sa aduci si din data in care actele sunt depuse incepe numaratoarea inversa de 90 de zile pana primesti atestatul de parinte apt sa adopte. Circumstantele, dupa cum le inteleg eu, sa nu fii atestat, sunt dupa cum urmeaza: sa traiesti in conditii precare, nepotrivite cresterii unui copil. In romania nu trebuie sa ai camera copilului separata mai ales daca optezi sa adopti un copil mic. Se considera ca este timp sa cresteti si sa va extinteti intr-un spatiu mai mare, atata vreme cat este potential si vointa. De asemenea, daca nu exista un venit relativ constant, si dovedit, se pun semne de intrebari. Nu trebuie sa fii bogat ca sa adopti. De regula parintii adoptatori sunt oameni modesti cu inima mare si capacitate de adaptare financiara. Noi si aici ne-am facut griji, dar Domnul a inmultit si inca inmulteste venitul nostru ca pe undelemnul vaduvei din sarepta. Si in final probabil, cel mai important punct, sa fi intreg la cap. Adaugarea unu membru in familie zguduie casa din temelii. Daca suntem noi adultii instabili, ne poate deraia adoptia. Iar oamenii responsabili de caz, ne ridica intrebari grele la fileu, ne fac sa ne indoim de tot ce-i sfant, ne fac dus cu apa rece… si nu e confortabil. Pare ca ne descurajeaza din a adopta. Ca nu e usor. Dinpotriva. Insa daca tu stai in banda ta, hotarat, scuturat dar hotarat, iata ca mergi mai departe.

Toti parintii care au adoptat spun ca partea cea mai grea in tot procesul adoptiei a fost asteptarea. Asteptarea unui telefon, ca sistemul te-a potrivit cu un copil conform profilului tau si dorintelor exprimate. Noi am ales sa adoptam fetita, desi conrad inca mai viseaza si la un fiu in viitor. Am decis sa fie intre 0 si 2 ani. Si relativ sanatoasa. In rest, cum o da domnul. In ziua in care am fost sunati, tocmai se activase un nou program de potrivire. Si noi am fost potriviti unu la unu, cu o fetita de aproape trei ani. In cateva zile nu se mai potrivea profilului nostru, ca iesea din intervalul de varsta. Dupa ce am fost sunati s-au stopat potrivirile din program. pentru ca noi am fost o anomalie in sistem – era atestati de doar cateva luni. Mai erau alti parinti teoretic mai potriviti, ca asteptau de mai demult. Dar doamnele bune de la directie au spus ca nu isi pot lua cuvantul inapoi. Ne sunasera si deja stabilisem sa o vizitam pe fetita a doua zi. Si asa ne-am cunoscut prima fiica. Am mers hotarati ca nu ne intoarcem din drum. Am stiut cu mintea clara ca ea e a noastra. Inima, emotiile, atasamentul au urmat. In anul acela, mergand prin oras, vazand copii mergand cu clasa, doi cate doi, iesiti de la graditinta, atatea figuri diverse, ne trezeam ca ne uitam la ei si ne gandeam: oare cum arata a noastra? Si ne antrenasem inima asa de bine sa nu ravneasca de alti copii, ca acum cand veni timpul sa chiar o vedem pe a noastra, parca nu ne venea sa ne dam drumul inimii la atasament. Ea ea? Pe bune? A noastra? Fara rezervari?

Din partea ei lucrurile s-au desfasurat cu o naturalete debordanta. A venit la mine in brate. Eu stagace. Conrad mai curajos. Am intrat atenti toti, cu ochi mari, cu zambete timide dar senine. Ne-am curtat unii pe altii, ne-am observat, ne-am jucat un pic, ne-am vorbit, am intrebat si am ascultat. Ne-am topit. La sfarsitul orei de visita la assistente maternali, Fetita a iesit cu noi, sa il conduca pe Conrad la poatra. Cu o jacketa de ploaie mov si cisme de guma. I-am surprins mana in mana de la spate. In sfarsit asteptarea noastra luase sfarsit. Incepea aventura vietii noastre. Ne reinventam ca parinti. Si inimile noastre urmau sa fie vesnic transformate, batucite ca un snitel, frgaezite si umplute cu viata.

Au trecut doi ani de atunci. Nu ne mai e frica de timp.Trecerea anilor nu se mai masoara in imbatranirea noastra ci in cresterea si transformarea unei noi vieti. Simt ca a fi parinte e ceea ce da sens vietii. Dupa ce am gustat din succesul profesional, si ce ospat am avut inca, a fi parinte e ceea ce ne lipsea. Si am renunat la meca tehnologiei, din silicon valley, pentru inima transilvaniei – pentru o viata mai simpla si mai cu gust. Cel putin o vreme. A fost nevoie de un pic de curaj si multa nebunie sa ne intoarcem… si ii dau credit lui Conrad pentru hotararea lui fara sovaire, de a veni si de a incepe procedura adoptiei. Eu as mai fi tras de timp, in cariera implinitoare, intr-un context social in care eu am inflorit, departe de familiar.

Am implinit ce ne-am propus. Peste sperante. Au trecut trei ani si curand sunt patru. Si am hotarat ca nu suntem inca gata. Am vazut copii singuri la parinti. Asa cum vazusem si parinti fara copii. Si instinctiv am facut demersuri sa nu fim la fel, sa schimbam la noi circumstantele care nu par sa dea roade bune natural. Pe de o parte m-am gandit ca schimbarea unui destin e in sine complet, chiar daca vor exista tendinte egoiste, discomfort social, sau noi ca parinti vom fi tentati sa fim obsedati de realizarile unicului nostru copil. Nu e ispita sau tendinta noastra dar asa am vazut in jur, si m-am gandit ca e o problema generala.

Incet “ne-am asezat” in trei dar dorinta de a adopta din nou a devenit clara.

Cand ne-am dus sa ne facem informarea in prealabil, am primit vestea anului. Jaclyn are o sora biologica de un an care tocmai intrase in evidenta protectiei copilului. Si noi avem prioritate in adoptia ei. Cateva luni am trait in al noualea cer. Anticiparea. Incredintarea ca Domnul le organizeaza pe toata. Ca El ne deschide drumurile in intelepciunea lui. Discrepanta dintre durerea abandonului, trauma unui copil, neglijenta grava, si dorinta noastra proprie de a adopta, de a oferi din preaplinul nostru si in acelasi timp de a fi binecuvantati de prezenta copiilor in casa noastra… toate se amesteca si le impingem sub pojghita de normalitatea pe care ne-o cere viata de zi cu zi. Noi insine traim prin har. Si unde este har este si curaj, sa infruntam ca adulti fricile noastre de imaginara competitie cu mama biologica in inima copilului, de pierdere, de dezaprobare, de dezamagire, de indignare. Si cu maturitate, si iubire din dumnezeu, luam lururile natural, asa cum vin. Si raspundem la intrebarie grele ale copilului, si tragem aer in piept si tacem un minut in fata durerii lor. Nu ne ascundem ci dimpotriva celebram adoptia.

Jaclyn s-a nascut parca, cu dorul de a fi sora mai mare. Si dorinta inimii ei se implineste. Dupa voia Domnului. Inca suntem in asteptare. Jaclyn mai zice: “Of, e asa de greu sa astept. Cand vine sora mea?”

Noi speram, in naivitatea noastra din primavara, ca pe vremea asta deja o vom fi cunoscut-o. Dar iata ca mai avem o iarna de asteptat. Incepe sa ma usture stomacul in anticipare. Ma ingrijorez. Imi imaginez, desi nu vreau, ca in perioada asta ea acumuleaza si mai multa trauma. Pe cand noi abia o asteptam, si totusi nu putem face nimic altceva.

Intre timp surioara cea mica asteapta sa fie declarata adoptabila. Ca sa citez un asistent social, “trebuie sa ardem niste etape”. Fetita a fost luata in evidenta si in protectie speciala. I se cauta rudele de pana la gradul IV si toate sunt solicitate sa dea o declaratie in scris daca vor sau nu sa o ia in grija, sub tutela. Insa grija aceasta este supravegheata, monitorizata. Mamei biologice i se ofera un plan de reabilitare, suport si resurse, insa acestea vin la pachet cu un set de conditii.

Se intocmesc rapoarte. Multe vizite si rapoarte, iar intr-un dosar final care afirma interesul suprem al copilului, se propune deschiderea dosarului pentru adoptie. Si acolo dosarul sta pentru evaluare si aprobare cateva saptamani. Abia apoi fetita este declarata adoptabila. Legea 272/2004 clarifica multe noțiuni relevante subiectului.

M-am gandit si ce ar insemna sa o luam noi in plasament. Avand-o insa pe Jaclyn, si ca Asistent maternal am fi nevoiti sa facem contact cu mama biologica. In Romania acesata perspectiva este strict descurajata. Din experienta. Iar pe de alta parte, se cauta binele suprem al copilului, iar darea lui in grija noastra, chiar daca i-ar fi bine cu noi, ar umbri ideea curata de a cauta solutia ideala pentru copil si balanta ar fi inclinata inainte de vreme in favoarea noastra, ca parinti adoptivi. Oricat de dureros suna, acum se hotarate soarta surioarei, daca sa fie data unor rude pana la gradul 4, daca o vor, spre ingrijire, sau data spre adoptie.

Oh, in teorie e usor sa traim in providenta domnului, insa in practica, sa il lasam pe El sa decida, orice ar decide, si sa ne rugam cu multumiri ca si cum am fi primit, adica in bucurie, cu seninatate, e mare lucru.

Era mai usor cand nu o cunoasteam pe Jaclyn. Ne rugam ca domnul sa deschida dumul adoptiei, si imi era egal atunci daca el decidea ca nu e pentru noi, chiar si dupa marea mutare. Dar acum mi s-a legat inima de o fetita pe care am imprsia ca o stiu desi nu am cunoscut-o. Si ma rog neincetat pentru binele ei, si am incredintarea ca Dumnezeu asculta rugaciunea mea. Desi inca jumatate de an (sper ca nu mai mult) nici nu stiu cum raspunde El mai exact.

Si din nou, am impartasit bucuria adoptiei. Cum sa nu! Cand parte din poveste face si asteptatea asta perpelitoare. Insa transparenta vine la pachet cu intrebarile de rigoare: “in ce stadiu mai sunteti cu fetita? ati cunoscut-o? Cand o veti cunoaste?”

Partea ciudata este ca imi e drag sa vorvesc despre adoptie. Cu bucurie as vrea sa educ publicul general si prietenii. Si sa impart cu oricine vrea sa primeasca, bucuria mea de printe adoptiv. Noi trei potrivim ca o manusa, si nimeni neinformat in prealabil, nu banuieste cat de speciala e povestea noastra, iubirea noastra. Dar n-as vrea sa vorbesc despre adoptie nici in detrimentul confortului sau sigurantei fetitei mele, si nici sa ma laud. N-am facut nimic special. Noi parca doar am primit. Am primit bucurie cu galeata, iubire pura din belsug. Si asta as vrea sa strig lumii intregi: ne este frica de ce nu cunoastem. Ne este frica de adoptie ca vine cu un bagaj nedorit, un bagaj greu de gestionat, o istorie si o durere pe care copilul pentru care ti-ai dat viata, el o poarta. Si ai vrea sa nu. Ai vrea sa duci tu ca parinte toata durerea, fricile, neputinta… dar Dumnezeu da si putere acolo unde ingaduie durerea. Si cine suntem noi sa ii ferim sau sa ii protejam pe copii de ceva ce face parte din firul vietii lor, care fara indoiala ca adauga la unicitatea si frumusetea si taria lor. Noi suntem unde ne-a pus Dumnezeu. In spartura. Si aici sa tinem bine scutul care ni l-a dat. Sa nu ne intindem mai mult decat ne tin picioarele, sa nu cadem de neputinta si epuizare.

Ma ustura stomacul de emotie, de griji care sunt dincolo de mine. Dar imi amintesc ca framantarea mea nu e o ofranda. Insa rugaciunea mea increzartoare si credinta pe nevazute este. Ca El stie, El vede, El grijeste, El deschide drumuri, El iubeste intr-un fel perfect, El ma tine si o tine sub aripa Lui. Credinta mea cu seninatate este o ofranda. Si pe asta sa o nutresc.

Va fi o zi cand vom vedea clar in retrospectiva. Unele lucruri aici pe pamant, iar majoritatea(restul) in cer. Dar atunci putin va mai conta. Si totusi, ma gandesc ca piesele de puzzle vor avea sens intr-un an, doi. Si noi asteptam in credinta.